Zaraza All Inclusive (Stelian TANASE)

Fac un serial documentar Bucuresti-strict secret. Scotocesc subteranele orasului si ii scot la suprafata amintirea. Spun povesti ramase prin arhive. Ma ocup, fireste, de istorii reale, petrecute cindva, cu personaje istorice reale: Tolstoi (ajuns aici in 1854, in timpul razboiului Crimeii), Martha Bibescu, Natalia Negru & St.O Iosif & Dimitrie Anghel, Mihail Sebastian s.a. Uneori, rar, ma ocup de personaje literare: Craii de Curtea-veche si Zaraza. Craii au un corespondent in istoria reala a Bucurestiului. in 1802, o ceata de vagabonzi si cersetori, tilhari, homeless, era cit p-aci sa dea foc orasului si l-au instalat domn pe Melanos Bocceagiul, unul de-al lor. Dar ei nu au fost prototipul pentru Pirgu, Pasadia & Co. Mateiu Caragiale a uzurpat numai brand-ul, cum zicem azi. Niste pierde-vara, declasati, marginali, intr-o lume care o luase razna. Restul e fictiune, nu tacere. Un caz aparte este si Zaraza, titlul unui tango celebru, dupa numele unei femei. Nascut la Buenos Aires, tangoul face victime reale/imaginare la Bucuresti. Autorul, Mircea Cartarescu, a imaginat cum o foarte frumoasa femeie ajunge sa fie iubita unui preabinecunoscut dizeur din anii ’30-’40, Cristian Vasile. ii spune Zaraza, ca in tangoul argentinian, compus de Tagle Lara si cintat de Carlos Gardel. Ajunge si in Europa, la Paris, putin mai lesinat, cam languros, parca lipsit de patima pe care o avea la Buenos Aires. Patima asta, care imi place la tango, o reface o jumatate de secol mai tirziu Astor Piazzola, intr-o versiune focoasa, sumbra, funerara aproape. Cu ea am ilustrat episodul Zaraza, nu cu versiunea buna pentru Europa din anii ’30. Totdeauna „amorul“, pasiunea oarba, se leaga de moarte. Carlos Gardel a cazut cu avionul la 40 de ani, lasind damele romantioase neconsolate. Tangoul are tragediile lui. in epoca, lumea isi exprima sentimentele prin tango. Ajuns la Bucuresti, devine, cum scrie Cartarescu, un „Lili Marlen al Bucurestiului“. Intrat in repertoriul lui Cristian Vasile, il face popular peste noapte. Dizeurul a existat, nu e fictiune, cum am fi tentati sa credem. Facea, alaturi de Titi Botez, Jean Moscopol si Zavaidoc (ceva mai in virsta), garnitura de linia intii. Vasile cinta pentru mai multe case de discuri, Columbia, Pathe Marconi etc. Avea contracte, inregistra la Viena si Berlin. A fost chiar reprezentantul acestor firme in Romania… El ar fi avut o iubita, pe nume Zaraza, nume identic cu al tangoului. Autorul incepe aici sa patineze pe real, sa fabuleze, sa ne spuna o poveste. Zaraza atrage privirile, il face invidiat pe cintaret. Totul devine zvon, folclor, mit. Lumea este incintata de „realitatea“ tangoului, care cinta un personaj „real“ si iubirea pentru tinara femeie pe care o poti intilni in viata reala, in restaurantul unde cinta Vasile sau pe strada. Melodrama e aici in elementul ei. Fictiunea se bazeaza pe o presupusa rivalitate, „pe viata si pe moarte“, dintre Vasile si Zavaidoc. Zavaidoc, odata ridicata steaua lui Vasile, se vede uitat. Bucurestiul „cartaresciensis“ din anii ’40 e teatrul de lupta al mai multor bande de gangsteri. Lucru real, gangsterii romani, in uniforma sovietica sau in civil, controlau orasul. Cam cum se intimplase la Chicago in anii marii crize. Cartarescu impune aceasta citire a orasului si epocii: ca una a rivalitatilor celor doi cintareti, dublati de rivalitatea bandelor. Zavaidoc, „minteste“ autorul, se plinge lui Berila. O fictiune? Cartarescu zice ca a inventat totul. Dar Berila a existat. A fost, probabil, cel mai fioros bandit din anii ’30, a avut multe crime la activ, condamnat la ocna pe viata. Avea si simpatia presei, careia Berila ii oferea mereu subiecte grase menite sa salte tirajele… Nu mai zic de consemnarea ispravilor lui – intr-o noapte ucisese sase persoane pentru maruntis. Fireste, mai erau si evadari spectaculoase, repede descrise de jurnalist. Berila – ca si Tomescu, Terente, Coroiu si alti banditi – era privit ca un Jessie James sau Joe Dillinger; un erou care infrunta sistemul si scapa politiei. Dar si ca un asasin feroce; violenta face casa buna cu tirajele. Lui Berila, sa spunem, ii placea publicitatea… Am citit in presa timpului zeci de articole despre cariera sa singeroasa. Facea prima pagina, cu nonsalanta. Geo Bogza, aflat vremelnic in inchisoarea Vacaresti, imparte celula cu el. Ba si scrie despre Berila cind iese de acolo, dupa zece zile, in care presa a vuit. De ce era Bogza pus la popreala? Era acuzat de „atentat la bunele moravuri“ si „pornografie“, dupa ce a retiparit Poemul invectiva. Era „recidivist“, pentru ca mai poposise la Vacaresti cu cinci ani mai devreme, sub aceeasi acuzatie. Berila, zice Cartarescu, refuza sa il ucida pe Cristian Vasile, nu de teama, ci pentru ca era prea lata. Vasile era celebru, ca si prezumtivul asasin, de altfel. Ca si cel care instiga la crima. Dar ca sa nu il refuze, erau prea legati, ii propune, in schimb, s-o ucida pe Zaraza, preafrumoasa iubita a rivalului. E aici sofisticarie orientala. Subtilitati de pustiu, de Balcani, de tiganie grea, de ocna, ceva pervers. Adica in loc sa iei viata cuiva, i-o lasi, dar il chinui pina la moarte, luind viata iubitei. Subtire, nimic de zis. Tortura absoluta. Nenorocirea se intimpla, ca in orice melodrama serioasa. Vasile, neconsolat, incearca sa se sinucida cu terebentina. A esuat, dar s-a retras din „cintat“, in prea mare suferinta dupa disparitia iubitei sale. Fura urna in care se afla cenusa Zarazei si, vreme de mai multe luni, inghite cenusa cu lingurita. Uniunea dintre amanti se face astfel dincolo de moarte etc. etc. Melodrama, melodrama. Povestea a circulat in Bucuresti decenii, de unde o afla si Cartarescu, prin intermediul lui Nicolae Manolescu. Sint aici povesti in povesti, imagine repetata in oglinda. Un exemplu: istoria ne spune ca pe Vasile nu terebentina l-a scos din circuit, ci faptul ca a facut noduli pe coardele vocale, boala banala la cintareti. O sinucidere era insa mai potrivita pentru o poveste. Nu mai spun ca, la tigani, mortii se ingroapa, nu se incinereaza. Dar momentul culminant al povestii ar fi fost ratat, ca sa nu zic inexistent. Asta-i fictiunea. in realitate, Vasile, asa cu coarde vocale arse, cu amintirea Zarazei etc., a putut fi intilnit pina tirziu in epoca postbelica. A murit la Sibiu in 1974. Multi pretind ca l-au vazut si, fireste, ca stiu povestea chiar de la el. Artificiu obisnuit pentru a da credibilitate inventiei. Pe seama „sursei autentice“ se poate spune, „imagina“, orice. Asadar, exista un tango intitulat Zaraza si o femeie superba cu acelasi nume. Unii au zis ca Vasile ar fi scris el acest tango, inspirat de tinara lui iubita. Sau ca i l-ar fi scris la cerere Ionel Fernic, compozitorul aviator, cazut cu avionul in mod tragic (va amintiti de sfirsitul lui Gardel? Tangoul este si o tragedie – un fum de tigara, un vis neincheiat – nu numai alipirea trupurilor incinse intr-un port argentinian, vezi Borges). Nu e adevarata povestea cu Fernic. Autorul este argentinian, cum am spus, se numeste Tagle Lara. Cartarescu, ca un autor care se respecta, dispune cum vrea de elementele povestii. Aici face unirea pina la confuzie intre: 1. o femeie cu nume necunoscut, ucisa intr-o noapte, episod descris in cronica judiciara din presa vremii, 2. frumoasa iubita a lui Cristian Vasile si 3. un tango celebru, intitulat Zaraza. Apropo, nu avem o fotografie a femeii, sa ne dam seama cit era de frumoasa. Poate e mai bine asa. Nu avem decit sa visam, fiecare cu Zaraza lui. Cum continua povestea? Un om al lui Berila, poate chiar el, o asteapta intr-o noapte pe Zaraza si ii taie beregata. Zaraza iesise sa cumpere tigari iubitului ei, intors de la program. Drama s-a declansat. Are si un aer „grecesc“, tragic, inexorabil. Zavaidoc, presupusul rival al lui Vasile, va muri la putin timp dupa crima, de cancer (15 ianuarie 1945), poate ajuns de blesteme. Fara sa mai apuce sa se bucure de nenorocirea pe care o provocase rivalului sau. Zaraza a provocat, de la aparitia ei in Romaia literara, destule replici. Stefan Agopian „are o obsesie Zaraza“, zice Cartarescu, „Agopian neaga armeneste“. Oricum, Agopian scrie propria lui varianta a Zarazei. A avut si un proiect: sa scoata un volum in care mai multi autori sa scrie o istorie a Zarazei. Lucrul nu s-a facut, desi ar fi fost un exercitiu extrem de interesant, tip „tema cu variatiuni“.Exista un frison pe acest subiect si printre cineasti – sint destui dornici sa ecranizeze povestea. Unii s-au amorezat complet si alcatuiesc un fel de secta – cam cum avea Mateiu Caragiale, club format de iubitorii Crailor de Curtea-Veche, patronat de Ion Barbu. Sau, in zilele noastre, Apunake, eroul lui Grigore Cugler. Autor redescoperit, inconjurat si el de fani imperturbabili si devotati. Altii – dimpotriva – s-au grabit sa vineze inadvertentele istorice ale textului, sa indice detaliile care nu se potrivesc. Cui ii pasa, totusi? Cele opt pagini ale lui Cartarescu au prins… Mi-e indiferent daca e fictiune sau o istorie documentata in arhive. Relatia fictiune/istorie e esentiala aici. Autorul s-a amuzat scriind o melodrama, ca exercitiu, cum marturiseste in interviul filmat. Zice ca a inventat numele lui Berila si al circiumilor „Vulpea rosie“ si „ingerasul“. Povestea – asa cum e spusa – creeaza iluzia ca este o istorie reconstituita. Sint folosite detalii istorice minutioase, chiar daca uneori inexacte. Tonul este dat, vocea narativa pare un cronicar sobru care citeaza documente de arhiva. E ca-n bancul „film inspirat dintr-o poveste adevarata“. Si scriitorii abuzeaza de cacialmaua asta. Cititorul si spectatorul trebuie captati. Sa creada ca basmul s-a intimplat aievea, ca si lui i s-ar putea, ca atare, intimpla ceva asemanator. Se creeaza mituri, folclor, „se compatimeste impreuna“ cu personajele si intimplarile lor (ne)fericite. Filmul, romanul sint de fapt basme, din aceasta perspectiva, cu aparenta strict observata a „realitatii“. Al doilea element impregnat de fictiunile cele mai desantate, de fapt. Aici jocul se rastoarna. Personajul devine persoana reala; nu invers, ca in alte situatii. in episod am inventat un reporter care transmite stiri „de la fata locului“, relateaza ca pe niste news ceea ce se intimpla in fictiunea Zaraza; am pus un actor sa joace rolul reporterului pentru a sublinia artificialitatea situatiei, muchia dintre realitate si fictiune, stirile sint o inventie, o fictiune – oglinda unei fictiuni de baza, Zaraza; o inventie ca oricare alta… Continui astfel conventia propusa de autor. Un gag postmodern. Ideea e sa incurc privitorul acestui episod; important e un telespectator mediu, oarecare, pe care il vreau prins in mrejele povestii, asa cum un prestidigitator face sa apara/dispara sirene, porumbei, esarfe… Alt personaj, alta fictiune este orasul. Bucurestiul din anii ’45-’46 e vazut ca un Chicago balcanic, prada bandelor de gangsteri. Cartarescu, fara sa fie un istoric sau amator de arhive, „vede“ orasul. Are o viziune a lui. „Literar“, o imprumuta de la Buenos Aires, asa cum e descris de Borges. Pune in circulatie, pentru a crea iluzia „veridicitatii“ de care vorbeam, nume reale. Berila, de exemplu. La Bariera Vergului, unde am copilarit, amintirea lui era inca vie in anii ’60, pentru ca pe acolo tilharea si avea o ascunzatoare unde locuia cu ibovnica, undeva pe la soseaua Catelu. Numele lui era rostit cu teama si admiratie, dupa imprejurari. A existat si localul „Vulpea rosie“, de pe strada Selari. Cladirea, azi in paragina, cu firma ponosita, „Hermes“, si ferestre oarbe, exista. Autorul zice ca a inventat toate aceste nume. Autorii sint niste mistificatori incurabili. Asta-i face scriitori.


Stelian Tanase

Observator Cultural Nr. 393, 1. Noiembrie 2007